Ramana Maharshi

Ramana Maharshi - Prezentare

pagina 1

La aproximativ 30 de mile sud de Madurai, există un sat Tirucculi după numele unui străvechi templu al lui Siva, despre care au cântat doi dintre cei mai mari sfinți tamili, Sanduramurti și Manikkavacakar. În acest loc sacru, au trăit la sfarșitul secolului nouăsprezece, un avocat fără atestat, Sundaram Aiyar împreuna cu soția sa Alagammal. Pietatea, devoțiunea și caritatea, defineau acest cuplu deosebit. Sundaram Aiyar era generos peste măsură. Alagammal era o soție hindusă ideală. Ea l-a născut pe Venkataraman în 30 Decembrie 1879, cel ce mai târziu avea să-i fie cunoscut lumii sub numele de Ramana Maharshi. A fost o zi norocoasă pentru hinduși, ziua de Ardradarsanam. În fiecare an, în această zi, imaginea lui Siva dansând, - Nataraja, este scoasă afară din templu într-o procesiune ordonată, pentru celebrarea grației divine a Stăpânului, ce l-a făcut să apară înaintea unor sfinți cum ar fi Gautama, Patanjali, Vyaghrapada și Manikkavacaka. În anul 1879 în ziua de Ardra, imaginea lui Nataraja din templul de la Tirucculi a fost scoasă cu tot fastul ceremonios și chiar în momentul în care se pregăteau s-o reintroducă în templu, s-a născut Venkataraman. Nu s-a remarcat nimic distinctiv în primii ani de tinerețe ai lui Venkataraman. El a crescut asemenea unui băiat de nivel mediu. A fost trimis pentru școala elementară în Tirucculi, iar apoi pentru școala generala în Dindigul. Când a împlinit doisprezece ani, tatăl lui a murit. Acest fapt a impus plecarea la Madurai împreuna cu familia, pentru a trăi la unchiul Subbaiyar din partea tatălui. Acolo a fost trimis la Scott's Middle School, iar apoi la Liceul Misiunii Americane. Era un elev indiferent, nici pe departe preocupat de studii. Însă era un tânăr sănătos și puternic. Colegii lui de școală și alți prieteni se temeau de puterea lui. Oricând, dacă vreunul dintre ei avea vreo plângere împotriva lui, n-ar fi indrăznit să-l înfrunte, în afara perioadei când era adormit. Se spune ca era destul de neobișnuit: nu știa nimic din ce i se întampla în timpul somnului. Era scos uneori afară și chiar bătut fără ca măcar să se trezească. În mod aparent a fost un accident că Venkataraman a auzit de Arunachala la vârsta de șaisprezece ani. Într-o zi, o rudă mai în vârstă a fost invitată de familie în Madurai. Băiatul l-a întrebat de unde vine. Ruda i-a raspuns: "De la Arunachala". Acest nume, "Arunachala", a acționat ca o vrajă magică asupra lui Venkataraman, care cu evidentă exaltare i-a pus următoarea întrebare bătrânului domn: "Ce? De la Arunachala? Unde-i asta?". I s-a răspuns că Tiruvannamalai este tot una cu Arunachala.

Curând după incidentul ce i-a atras lui Venkataraman atenția spre Arunachala, a existat o altă întamplare, care de asemenea a contribuit la întoarcerea minții băiatului către valorile mai adânci ale spiritualității. S-a întamplat să pună mâna pe o copie din Periyapuranam a lui Sekkilar, ce relata despre viețtile sfinților Saiva. A citit cartea și a fost vrăjit de ea. Aceasta a fost prima parte de literatură religioasă pe care a citit-o. Exemplul sfinților l-a fascinat; și în ascunzișurile inimii sale a găsit ceva ce-i răspundea cu bunăvoință. Fără vreo vizibilă pregătire timpurie, s-a ivit o dorință în el către emulația spiritului de renunțare și devoțiune, ce constituie esența unei vieți sfinte.

Experiența spirituală pe care acum Venkataraman era sincer doritor să o aibă, a venit curând și într-un mod total neașteptat. Era cam pe la mijlocul anului 1896; Venkataraman avea șaptesprezece ani atunci. Într-una din zile stătea singur la primul etaj al casei unchiului său. Era sănătos ca de obicei. Nu era nimic în neregulă în privința asta. Însă o neașteptată și evidentă frică de moarte a pus stăpânire pe el. Simțea că este pe moarte. De ce acest sentiment avea să-l cuprindă, nu știa. Sentimentul unei morți iminente, totuși, nu l-a descurajat. Cu calm reflecta la ce avea să facă. și-a spus: "Acum, moartea vine. Ce înseamnă asta?. Ce înseamnă să mori? Acest corp moare." Imediat după aceea, s-a lăsat jos întinzându-și mâinile și încleștându-le, ca și cum ar fi fost în rigor mortis. Și-a oprit respirația și și-a ținut buzele foarte strâns, astfel încat, pentru oricine din exterior înfățișarea corpului său semăna cu un cadavru. Acum, ce-ar urma? Iată ce gândea: "Ei bine, acum corpul acesta este mort. Va fi purtat către rug și acolo ars și transformat în cenușă. Dar odată cu moartea acestui corp, sunt eu mort? Sunt eu corpul? Corpul acesta este inert și tăcut. Dar simt intreaga forță a personalității mele, și chiar vocea "Eu-lui" înăuntrul meu, separată de corp. Deci sunt Spiritul ce transcende corpul. Corpul moare, dar Spiritul care-l transcende, nu poate fi atins de moarte. Asta înseamnă că sunt Spiritul etern". Povestită de Bhagavan Sri Ramana mai târziu, în beneficiul discipolilor săi, această experiență arată ca și cum fusese un proces al rațiunii. Dar, a avut grijă să le explice că nu a fost așa. Realizarea s-a petrecut fulgerător. A perceput adevărul direct. "Eu-l" era ceva foarte real, singurul lucru real. Frica de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. De atunci, "Eu-l" a continuat să fie perceput asemenea notei fundamentale sruti , ce stă la baza tuturor celorlalte note și cu care se împletește. Astfel, tânărul Venkataraman s-a regăsit în vârful spiritualității, fără nici o pregătire serioasă anterioară. Ego-ul s-a pierdut în torentul Conștiinței Sinelui. Dintr-o dată, băiatul ce în mod obișnuit era numit Venkataraman, a înflorit într-un înțelept și Sfânt.