Ramana Maharshi

Ramana Arunachala - de Arthur Osborne

pagina 1

Doar cu puțin timp înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întâmplat, că niște prieteni mi-au trimis câteva fotografii cu Bhagavan Sri Ramana Maharshi și câteva din cărțile sale. Sub influența scriitorului francez Rene Guenon, care a reinterpretat lumii vestice tradițiile spirituale uitate, înțelesesem deja că toate ființele sunt manifestarea unuia și aceluiași Sine sau Existența Pură și că eu, în esența mea, sunt identic cu acest Sine. Aceasta înseamnă că este posibil de realizat și de devenit Una cu această Supremă Identitate și că de fapt scopul vieții este chiar această realizare. Pâna ce acest scop nu va fi atins, iluzia unei vieți separate va continua într-o formă sau alta și va umbri strălucirea Existenței Pure cu toate suferințele și frustrările ei. Am știut că această sarcină este eroică, marea căutare, a Sfântului Graal și a Lânii de Aur și că aceasta cere un efort constant pe o cale prescrisă și sub îndrumarea unui guru. Eu făceam eforturi să descopăr și să urmez o asemenea cale, dar oameni pentru care nutream cel mai mare respect m-au asigurat că Bhagavan nu era un guru și că învățăturile lui, oricât de sublime, nu constituiau o îndrumare practică pe o cale pe care oamenii ar fi putut să o urmeze.

Am fost enorm de impresionat de cărțile și de fotografiile sale, de frumusețea și de puterea lor spirituală, dar le-am clasat, considerat, mai degrabă ca pe o părere personală, decât ca pe o utilitate.

În orice caz, nu m-aș fi putut duce la Tiruvannamalai, pentru că la acea dată lucram în Siam ca lector universitar. Curând însă a devenit posibil. În 1941 am avut un concediu de șase luni pe care l-am petrecut în India. Cu toate acestea nu m-am dus; acceptasem opinia că efortul bazat pe o aspirație mai modestă era mai practicabil și că o îndrumare mai puțin iluminată era mai efectivă.

În septembrie, când mi s-a terminat concediul, războiul se apropiase de Siam, așa că mi-am lăsat soția și cei trei copii în India și m-am întors singur. Un prieten le-a deschis cu multă amabilitate ușa casei lui în Tiruvannamalai, unicul loc unde soția mea își dorea să locuiască. Ea era mult mai practică decât mine, mai puțin preocupată de teorie. M-am întors înapoi fără să-l fi văzut pe Bhagavan.

În decembrie, când Japonezii au invadat Siamul, am fost arestat și închis. Chiar cu puțin înainte am primit o scrisoare în care mi se spunea că fiica mea mai mare, atunci în vârstă de cinci ani, și fiul meu cu trei ani mai mic, îl rugaseră pe Bhagavan să mă aibe în grijă pe timpul războiului, iar el zâmbise, dându-și acordul.

Au urmat trei ani și jumătate de închisoare până la capitularea Japoniei în 1945. A fost un timp îndelungat pentru sadhana. Bhagavan a devenit din ce în ce mai mult suportul strădaniilor mele, deși încă nu mă întorsesem spre el ca spre un Guru. De îndată ce evacuarea a fost posibilă, am plecat spre Tiruvannamalai ajungând acolo la începutul lui Octombrie; și totuși m-am dus mai degrabă pentru a mă realătura familiei mele, decât pentru a-l vedea pe Bhagavan. Poate mai aproape de adevăr ar fi să spun că am simțit că trebuie să merg acolo.

Am intrat în holul Ashramului chiar în dimineața sosirii mele, chiar înainte ca Bhagavan să se fi întors din plimbarea lui zilnică pe colină. Am fost puțin uimit să descopăr cât era de scund și cât de aproape de el urma să mă așez; mă așteptasem la ceva mai grandios și mai putin intim.

Iar apoi el a intrat și, spre surpriza mea, nu am simțit nimic deosebit. Cu siguranță era cu mult mai puțin impresionant decât în fotografiile lui. Doar un om foarte grațios, cu păr cărunt, cu mersul puțin îngreunat de reumatism și ușor gârbovit. De îndată ce s-a așezat comfortabil pe canapea, mi-a zâmbit, după care s-a întors spre cei din jur și spre fiul meu cel mic, zicând: "Deci rugăciunea lui Adam s-a împlinit; tatăl lui s-a întors sănătos acasă." Am simțit cât poate fi de amabil, însă nimic mai mult. Am apreciat că vorbise în Engleză doar pentru mine, dat fiind că Adam știa Tamil.